Pe coordonatele teatrului instrumental în aliaj cu teatrul poetic și Văzduhul lui Victor Olăhuț, mizând pe virtuozitatea muzicală și inteligența componistică ale lui Marin Grigore și Vlad Robaș. Pornind de la Cain, lucrarea dramatică a lordului Byron, într-un parcurs muzical amintind de Journey to the Centre of the Earth al lui Rick Wakeman, de ce nu de Infinity al grupului Aphrodites Child și de acolo mai departe în experiment și bizarerii ori sfâșieri armonice, utilizând varii instrumente și parcurgând textul dincolo de clasicul englez, prin Touching the Rock: An Experience of Blindness, lucrarea autobiografică a teologului universitar englez de origine australiană John Martin Hull (care a orbit la 45 de ani - lui Borges i s-a întâmplat la 56 -; în definitiv, spectacolul poate fi văzut ca discurs dinlăuntrul orbirii, dat inevitabil al condiției umane) și Karma lui Liviu Oros, totul cu vocația unei povești prometeice păstrate la nivelul de ecou al mitului fundamental. Tehnic, Văzduhul lui Victor Olăhuț se poate constitui într-o parafrază horațiană – „ut musica poesis” -, justificare spectaculară a imperativului Artei poetice a lui Verlaine - „De la musique avant toute chose (…) Rien de plus cher que la chanson grise/Où l'Indécis au Précis se joint.” – grație căreia Văzduh se poate traduce foarte bine cu „Văz Duh”.

Doru Mareș, Teatrul Azi