Poveştile din Baby Blues nu sînt simple: este vorba de violenţă fizică, mame cu mulţi copii sau minore, comunitatea mamelor şi bunicilor din parcuri, ale căror abordări diferite în educaţie se ciocnesc. Regizorul Victor Olăhuţ optează pentru un mix de realism şi minimă caricaturizare – pentru că actriţele interpretează tipologii inspirate de cazuri reale – în care tuşele de comic şi dramatic se intersectează sau chiar se suprapun. Perspectivele asupra subiectului se schimbă de la un episod la altul, însă domină, desigur, cele ale mamelor, doar că ele au istorii şi contexte diferite şi fiecare poveste reprezintă o situaţie specifică (din care se extrag tipologiile). Este meritul actriţelor că jonglează abil cu personajele şi naraţiunile, dar şi cu registrele, păstrînd nuanţele comice şi dramatice la un nivel moderat astfel încît să nu dezechilibreze întreaga arhitectură performativă. E o actorie fluidă, care coagulează spectacolul: Florentina Năstase, cu alura ei adolescentină, poate fi o bunică – arhivă de prejudecăţi şi credinţe cicălitoare, bonoma Alina Mîndru poate juca un copil abuzat psihic de părinţi sau o femeie dominatoare şi intimidantă, Ana Turos, cu aparenta ei asprime care este, de fapt, un înveliş pentru tristeţe, poate fi o mamă „teroristă“, ea însăşi terorizată de soţ.

Oana Stoica, Dilema Veche